© Copie digitală în colecția Mădălin Cristian Focșa
Câmpina și modernitatea: contextul istorico-arhitectural
Mădălin-Cristian Focșa
Orașul Câmpina din județul Prahova are o identitate jalonată de două elemente a căror combinare îl face, probabil, unic pe continent: este un fost oraș vamal, dezvoltat datorită petrolului. Primul element (comerțul vamal) , deși nu i-a adus notorietate decât cel mult națională și doar la finalul epocii moderne1, este totuși definitoriu, deoarece atât apariția localității (în veacul al XV-lea2 ), cât și urbanizarea sa (în sec. 18) i se datorează 3 . Așadar, Câmpina are deja cel puțin două secole și jumătate de istorie ca oraș (termenul de „târg” nu arăta în vechime un statut intermediar între sat și oraș, ci mai degrabă desemna așezarea care ținea târg, fie ea rurală sau urbană). Al doilea element identitar însă (petrolul), a dus numele Câmpinei, acum mai bine de un secol, în prim-planul economiei mondiale, determinând un „boom” socio-economic în epoca antebelică, urmat de o dezvoltare culturală interbelică de excepție, ambele formând specificul orașului până azi.
Moștenirea culturală a acestui jalon identitar modern (exploatarea, prelucrarea și cercetarea „aurului negru”) a lăsat comunității un bogat patrimoniu cultural material și imaterial, elementul emblematic cel mai evident fiind unul de peisaj urban industrial: posibil singura rafinărie istorică ce se mai păstrează pe continent4, cu elemente din întregul lanț de producție și din toate etapele cronologice. Însăși evoluția urbanistică civilă a Câmpinei are ca reper cronologic definitoriu apariția rafinăriei: înainte de aceasta avem două etape de edilitate tradiționale, comerciale, și care se regăsesc la multe orașe extracarpatice5 , în timp ce după 1897 au urmat două etape industriale de evoluție, care au schimbat radical fața orașului și au fost neobișnuite (mai ales prima dintre ele) în peisajul urban național. Etapa care începe la 1897 (a treia în evoluția urbanistică a Câmpinei) este cea efervescentă, cosmopolită, a dezvoltării impetuoase, epatante și cantitative6, iar a patra etapă este una a maturității, a dezvoltării așezate, mai organizate și de astă dată mai mult calitative; borna cronologică dintre ele a avut și ea semnificație edilitară: introducerea alimentării casnice cu gaz de sondă (1927) – o modernizare timpurie (premieră în spațiul românesc) a calității locuirii. A patra etapă se prelungește foarte mult, din punct de vedere edilitar, peste șocul socio-politic și economic al pierderii războiului contra comunismului, pentru că la instalarea acestui regim de tristă amintire orașul era atât de funcțional și bine amenajat (în ciuda cutremurului și bombardamentelor), încât aspectul său n-a mai suferit schimbări radicale multă vreme. Ca să completăm fresca etapelor de evoluție, trebuie spus că momentul 1977 a constituit o ruptură nefericită pentru moștenirea culturală urbanistică locală. Stricăciunile aduse de cutremur au fost folosite de regimul totalitar comunist ca pretext pentru grăbirea politicii „sistematizărilor” – o strategie invazivă, ideologizată și simplistă în brutalitatea ei. Prin aceasta s-au înlocuit fronturile stradale istorice din zona centrală, ce dădeau specific urbei, cu locuințe colective de 5-7 nivele (idee nocivă, fără viziune durabilă, ce azi generează imense probleme urbanistice și de calitate a locuirii, aglomerând artificial centrul orașului). Faptul că stilul ales pentru unele dintre aceste blocuri a fost unul mai aparte (cu elemente decorative pretins premontane), nu a fost de natură să facă uitat farmecul vechiului centru comercial și al șoselei București – Brașov ce trecea prin cocheta urbe de odinioară.
În ultima etapă de evoluție (a cincea) am putea include deocamdată și deceniile postcomuniste, până ce timpul va pune o distanță mai obiectivă pentru a se putea identifica mai clar o etapă distinctă7.
Câmpina păstrează elemente arhitectural-urbanistice din toate cele cinci etape de evoluție. Din primele două, ce aparțin tradiției, au rămas câteva construcții izolate ici-colo (bisericile vechi și câteva case – în general reședințe negustorești și meșteșugărești care s-au încăpățânat să reziste vremurilor); ceea ce s-a perpetuat mai bine este o bună parte din țesutul urban tradițional, neregulat – în trama stradală actuală se pot recunoaște, cu ajutorul planurilor de epocă, vechile ulițe ale târgului, inclusiv traseul drumului comercial al Brașovului8. Urbanizarea din secolul al XVIII-lea a adus cu sine și „migrarea” centrului de greutate al așezării cu un kilometru spre sud, unde s-a stabilit piața comercială. Modernitatea însă, avea să fie adusă abia odată cu prefacerile socio-economice profunde de la finalul secolului al XIX-lea. Anii Belle Epoque, ai dezvoltării impetuoase a Regatului României (modernizare comparată cu „miracolul japonez” în epocă), au însemnat și pe plan urbanistic o racordare la civilizația europeană occidentală, spre care gravita societatea românească. Acesta a fost contextul istoric în care au apărut și la Câmpina clădiri făcute după noile mode – iar cele mai timpurii exemple9 stau și azi mărturie a faptului că influența vestică venea pe două filiere principale (germană10 și franceză11), fiind adusă de vârfurile societății, care dădeau tonul12. Acestea au fost însă doar situații izolate, de pionierat13, căci adevărata modernizare a aspectului orașului n-avea să ia avânt decât după ce capitala țării și stațiunea regală Sinaia au devenit modele de urmat, și după ce „aurul negru” câmpinean a început să fie exploatat mecanizat și prelucrat în rafinăria societății „Steaua Română”.
Dinamismul vieții, adus brusc de industria petrolieră la finele veacului al XIX-lea, a transformat Câmpina într-un El Dorado cosmopolit, care a atras rapid specialiști din toată Europa și nu numai; atmosfera amintea de a orașelor americane apărute în celebra goană după petrol din Pennsylvania. Bunăstarea n-a întârziat să apară și astfel s-au creat condiții pentru o arhitectură de calitate, proiectată în primă fază mai ales de arhitecți alogeni, formați în școlile occidentale. Curentele istoriste, la modă pe tot parcursul veacului al XIX-lea, își trăiau apogeul. Pe lângă exemplele deja amintite, Câmpina de azi mai păstrează din epoca ei efervescentă doar câteva asemenea construcții, în care se pot distinge stilurile neoclasic (mai degrabă în varianta eclectică a școlii Beaux-Arts14), neoromanic15, neogermanic16, chiar și neogotic17 sau neobaroc18. Fascinant este faptul că toate aceste construcții de factură istoristă erau contemporane cu încercări de pionierat în ce privește arhitectura: spre exemplu, în centrul orașului există și azi un curios imobil de vilegiatură din anul 1898, cu un design de avangardă pentru acea epocă19. Evident că o asemenea epocă de industrializare impetuoasă ne-a lăsat și exemple caracteristice ale arhitecturii industriale „Fin de siècle” din cărămidă aparentă, legate bineînțeles de lumea petrolului din deceniul-fenomen al Câmpinei20. Arhitectura păturii mijlocii a epocii se înscrie însă în curentul eclectic de tip „Mic Paris”, specific Vechiului Regat, cu accente Art-Nouveau21 pe formule neo-clasice sau neo-baroce simplificate; multe străzi păstrează destule asemenea case și azi, din nefericire tot mai desfigurate de intervenții nepotrivite.
De la acest fenomen eclectic influențat de școala pariziană a pornit și stilul național românesc al școlii lui Ion Mincu, cristalizat la cumpăna veacurilor XIX-XX. Îl putem urmări la Câmpina în toate etapele lui de evoluție: de la faza timpurie, mai apropiată de neoclasicism22, trecând prin faza sa matură (din care avem multe și variate exemple23) și până la faza târzie, unde apar contaminări moderniste24. La Câmpina, faza matură a stilului național a traversat chiar pragul spre a patra etapă de evoluție urbanistică a orașului (cea echilibrată, calitativă, favorizată de rețeaua de alimentare cu gaze); momentul a coincis, nu întâmplător, cu apariția primului edificiu monumental, dedicat celui dintâi liceu din valea Prahovei, pentru care s-a ales stilul național și s-a apelat la cel mai bun arhitect al județului – acte obligatorii, programatice, edificiul primind un rol de reprezentare25.
Aici e momentul să amintim unele reușite remarcabile ale arhitecților ce au făcut o sinteză între stilul național și noul curent modernist propriu-zis (cubist) apărut și la noi prin anii ’20. Mai întâi arhitectul Toma T. Socolescu, corifeu al stilului național cu o mare capacitate de adaptare la nou (vezi capodopera sa, Halele Centrale din Ploiești), a realizat la Câmpina în aceeași perioadă una dintre cele mai fericite și armonioase combinări între modernismul art-deco și stilul național26. Dar lucrurile au mers și mai departe, pentru că la Câmpina modernismul a primit o haină locală prin regionalismul modern – în special stilul propriu pe care și l-a cristalizat aici unul dintre cei mai originali arhitecți români ai tuturor timpurilor, și cu siguranță cel mai important pe care avea să-l dea această zonă: Ion Boceanu (1903-1990). Acesta a lucrat enorm la Câmpina în anii ’30 și mai ales ’40, lăsându-și amprenta pe aproape orice stradă importantă. Contemporan cu ceilalți mari arhitecți români care au dat specific local modernismului (Octav Doicescu, Henrieta Delavrancea-Gibory ș.a.), Boceanu a armonizat principiile moderniste cu inspirații rustice din zona carpatică, esențializate și integrate spectaculos, foarte potrivite contextului natural local; astfel a reușit să-și creeze o amprentă proprie mai ales în arhitectura rezidențială individuală27. Vilele sale respiră tihnă și bun-gust, beneficiind totodată de comfortul contemporan; cele mai valoroase stau la loc de cinste în orice tratat de arhitectură modernă: vila Câmpinița II (1942), casa Coc (1937), căminul inginerilor Stelei Române (1944), cantina funcționarilor schelei (1942) sau vila Trancu (1935)28 – unele fac și subiectul cercetărilor de context pentru proiectul de față. Încercări similare au avut și alți arhitecți, autori ai unor clădiri interesante: Horia Creangă (1935)29, Gheorghe Trifu (1938), Florica Dimitriu (1942) sau Nicolae Finteșteanu (1945). Tot pe linia de sinteză au proiectat și alți arhitecți, dar având surse de inspirație alogene: fie mediteraneean-balcanice (arhitecții Franz Emil Appel30, Nicolae Grigorcea31 sau Richard Bordenache32), fie chiar transcontinentale33.
O plonjare și mai profundă în modernism, cu referințe din sfere tradiționale mult mai subtile decât la regionalismul modern al lui Boceanu, a reușit marele profesor arhitect Richard Bordenache, prin vila Steensballe (1936) – azi protejată ca monument istoric. De asemenea, o trecere către modernismul pur a făcut-o și fenomenul Art Deco, reprezentat prin elemente decorative folosite la clădirile proiectate fie în stiluri pre-moderniste34, fie chiar în stil modernist curat – și aici s-a remarcat mai ales arhitectul Romulus Grigoropol35.
În cele din urmă, stilul modernist propriu-zis, sau Bauhaus (cunoscut publicului larg de la noi drept „cubism”), a apărut și la Câmpina pe la începutul anilor ’30 (mai târziu decât în capitală), fiind rapid adoptat în lumea „bună” a orașului – mai întâi de către particulari, în special inginerii petroliști, care au apelat la cei mai buni arhitecți disponibili. Cu asemenea comenzi a intrat în scenă Ion Boceanu, care la vârsta de 30 ani, ca proaspăt arhitect diplomat, proiecta primele sale case în capitală și la Câmpina36. Au urmat la rând ani prolifici pentru acest stil, cu care tânărul Boceanu a confirmat37 (experimentând chiar și substilul zis „pachebot”, în 1935 la casa Vartic) – aceasta în paralel cu individualizarea propriului său stil original, despre care am vorbit la locul său. Alături de Boceanu s-au mai afirmat în modernismul „cubist” câmpinean și alți arhitecți, fie localnici (precum Nicolae Finteșteanu38), fie de pe plan național (precum Gheorghe Audisio39 sau Constantin Nănescu40).
La limita modernismului se află stilul clasicismului epurat (numit și modernism clasicizant), care nu a ocolit Câmpina deși era specific marilor orașe, fiind o arhitectură monumentală prin excelență: în contextul regimurilor autoritare de la cumpăna deceniilor 3-4, când bogăția petrolului de aici friza uneori opulența și erau condiții optime pentru o arhitectură amplă de calitate, au apărut sedii somptuoase ale marilor companii industriale41.
După instaurarea comunismului, ecourile modernismului au fost mai stinse la Câmpina decât în alte părți. Din anii ’50 se remarcă numai imobilul de raport IFET (arh. Ion Boceanu, 1957), a cărui alură are ceva din clasicismul socialist al epocii, păstrând totodată ecouri art-deco, alături de amprenta personală a arhitectului. În fine, un exemplu târziu de modernism postbelic de calitate este imobilul din strada Golești al companiei Electromontaj.
Evoluția arhitecturii câmpinene a fost așadar mult influențată de condițiile particulare economice ale locului, iar modernitatea ei rămâne strâns legată de activitatea industrială petrolieră, în jurul căreia a pulsat viața orașului pe parcursul întregului secol al XX-lea42. În special în epoca dinamică antebelică, cea mai mare societate petrolieră de la noi, Steaua Română, își avea fieful principal industrial la Câmpina, toată activitatea ei gravitând în jurul marii și modernei sale rafinării, mândria Vechiului Regat. Aceasta a fost, la propriu și la figurat, sufletul Câmpinei moderne, orașul dezvoltându-se în jurul și datorită rafinăriei43. Chiar politicile de locuire urbană au fost influențate de societatea „Steaua Română”, care ne-a lăsat până azi ca moștenire și câteva interesante lotizări, realizate pentru toate categoriile sale de angajați44: ingineri, funcționari, maiștri sondori sau rafinori, și chiar simpli lucrători. Numite „colonii” în epocă, acestea erau de fapt parcelări sistematizate, cu clădiri-tip, dedicate fie angajaților Schelei Câmpina45, fie angajaților Atelierelor Centrale46 sau ai Rafinăriei47. De asemenea, se păstrează și de la alte societăți areale cu case-tip48. În fine, și inițiativa particulară a făcut să apară în perioada interbelică unele lotizări, mai mult sau mai puțin sistematizate49.
Trebuie amintit în încheiere că în anii războiului, Câmpina a avut un plan modern de sistematizare, realizat de marele arhitect Toma T. Socolescu, dar din nefericire planșele acestuia nu s-au păstrat sau încă n-au fost descoperite de cercetători. Rămâne pentru viitor ca locul și rolul Câmpinei în modernitatea urbană românească să fie mai bine definit prin aprofundarea cercetărilor pe diverse direcții; proiectul de față vine să pună doar cărămida din capul unghiului și să impulsioneze astfel și alte energii.
Totodată, dorim să tragem cu această ocazie un semnal de alarmă asupra vulnerabilității patrimoniului modernist (și nu numai) de la Câmpina. Deși fondul construit dă identitate orașului, el nu este suficient înțeles, valorificat, conservat și protejat. Spre exemplu, pe lista monumentelor istorice se află numai circa o zecime dintre imobilele care ar întruni criteriile, la o primă evaluare generală50. Chiar în condițiile reglementărilor actuale, când există o mare zonă construită protejată51 instituită prin Planul Urbanistic General, au loc în continuare intervenții ce încalcă Regulamentul Local de Urbanism52, în special prin modificări ale fațadelor53, ambianței și împrejmuirilor, care denaturează autenticitatea, coerența și farmecul clădirilor, scăzând an după an valoarea culturală și atractivitatea orașului. Au dispărut chiar și în ultimii ani unele clădiri valoroase54, văduvite de o protecție eficientă pentru că nu li s-a conștientizat valoarea, în lipsa cercetărilor.
Note:
1 Prin faptul că vama de la Câmpina ajunsese la momentul apogeului său (anii Regulamentelor Organice), cea mai traficată dintre vămile de frontieră ale Țării Românești (vezi statisticile publicate în Stoica Teodorescu, Monografia orașului Câmpina, 1924: p.88-89).
2 Un hrisov domnesc atestă la 1422 „vameșii din Prahova”; venitul vămii respective a fost dăruit în același veac mânăstirilor Snagov și Glavacioc – cărora li se donau la 1532 niște mori de la Câmpina. Din acestea rezultă că vama s-a aflat și ea cel mai probabil tot la Câmpina, sat care însă este atestat documentar abia la 1503. În documentele vamale brașovene din 1543 și 1545, printre satele sud-carpatice apare și Câmpina, dar și o enigmatică localitate pe nume Prahova – poate satul vamal din 1422, ce avea să se contopească cu Câmpina ?
3 Vezi Mădălin-Cristian Focșa, Istoria celei mai vechi biserici din Câmpina: «Sfânta Treime» și ansamblul său, în „Anuar (Societatea de Științe Istorice din România – filiala Câmpina)”, nr.12 (2021): p.154-155.
4 Fondată la 1897 și oprită din funcționare abia în 2009, rafinăria „Steaua Română” este probabil unica rafinărie din lume cu patrimoniu moștenit chiar din secolul al XIX-lea; în epoca ei de glorie, înaintea Primului Război Mondial, era considerată cea mai modernă din lume, fiind și cea mai mare din Europa. Vezi Mădălin-Cristian Focșa, Rafinăria «Steaua Română», peisaj industrial unicat, în „Anuar…”, nr.12 (2021): p.246-265.
5 Prima etapă (cea veche, tradițională, legată de specificul unui oraș comercial sud-carpatic) e separată de o etapă intermediară de stagnare (a Câmpinei patriarhale, stațiune de vilegiatură) printr-o altă bornă-cheie: dispariția din localitate a oficiului vamal, care fusese motorul urbanizării – moment petrecut pe la 1840.
6 În primul deceniu al veacului XX populația Câmpinei aproape s-a triplat, comunitățile alogene principale (imigranți economici) venind din întreaga Europă și nu numai, cu o dinamică deosebită – polonezii fiind înlocuiți la un moment dat de către olandezi; cei care au lăsat urme mai durabile au fost germanii și austriecii, care transformaseră Câmpina aproape într-un fief filo-german în pragul Războiului de Întregire.
7 Aceasta și pentru faptul că – în ciuda unor inserții noi, distonante, în țesutul urban – transformările nocive aduse de presiunile imobiliare (caracteristica cea mai pregnantă a vremurilor prezente) sunt încă la început aici, spre deosebire de capitală unde fenomenul a luat amploare.
8 Acesta e trădat de aliniamentul străzilor actuale Rahovei, Redutei, 1 Decembrie 1918, Republicii și Primăverii, fiind schimbat pe traseul actual la o modernizare rutieră din epoca lui Cuza.
9 Cel mai vechi caz cunoscut de import arhitectural modernizator la Câmpina, a fost reședința neoclasică a comerciantului Constantin Carcalechi (agent consular austro-ungar la Câmpina), făcută la jumătatea secolului de arhitectul Nicolae G. Socolescu, școlit la Viena; din păcate clădirea nu mai există, în schimb a rămas până la noi o biserică din 1861 („Sf.Nicolae”-Slobozia), proiectată în stil neo-romanic (Rundbogenstil, mai rar în zonă) de elvețianul Johann Schlatter („arhitectul mânăstiresc” din epoca reformelor domnitorului Barbu Știrbey).
10 Stilul „Chalet” (Schweizerstil), parte a fenomenului istorist Heimatstil specific lumii germanofone, apare la conacul Știrbey – Voila (1875; reconstruit 1979), un precursor mai puțin cunoscut al palatului Peleș din Sinaia. Mai degrabă de acesta (decât de tradiția autohtonă subcarpatică) se leagă și arhitectura de vilegiatură, specifică stațiunilor, pe care o recunoaștem în pavilioanele băilor Hernia din str.Schelelor (cca 1890), la vila Gr.Bănescu (1898) sau chiar la vila pictorului Grigorescu (1904) – un ecou târziu, cu puternică inspirație rustică.
11 Stilul Beaux Arts, al școlii pariziene, își are o superbă exemplificare în capela funerară Hernia (1886).
12 Este vorba, în primul caz, de prințul Dimitrie Știrbey, diplomat conservator (proprietarul moșiei orașului), iar în cel de-al doilea de pionierul petrolului câmpinean, Dumitru Hernia (cel care a cumpărat în 1880 de la Știrbey terenul petrolifer ce avea să-l îmbogățească și să aducă faimă Câmpinei).
13 Lor li se mai adaugă și celebrul templu spiritist al savantului Hasdeu (1894-1896, arh. Thoma Dobrescu), expresie a fenomenului istorist eclectic de factură romantică (cu trimiteri la epoca medievală).
14 Pentru aceasta, emblematică este vila Gogu Ștefănescu (1902 – reședința celui dintâi magnat local al petrolului), perla epocii de glorie a Câmpinei, azi pusă în valoare ca sediu al primăriei.
15 Stil excelent reprezentat de superba biserică romano-catolică (1906, arh. Josef Schiffeleers).
16 Prin câteva apariții datorate puternicei comunități germane, consolidate aici după 1903, și dintre care azi nu ni s-au mai păstrat decât Școala Germană și o casă din rafinărie.
17 În acest stil (mai precis Palazzo) era făcută „casa venețiană” – o emblemă a Câmpinei antebelice, impunătoare mai ales prin decorațiile ei specifice; a fost demolată la „sistematizările” din anii ’80.
18 O clădire masivă ce domina orașul, dispărută după cutremurul din 1940, a ilustrat acest stil, fiind exemplificatoare pentru cosmopolitismul epocii: vila „Câmpinița” a societății „Steaua Română” (1905 – ridicată cu capital german, de constructori italieni, dar respirând o atmosferă britanică de epocă Edwardiană). Un neobaroc de factură victoriană (chiar Second Empire) putem încă admira în vila Raky (1906).
19 Clădirea pentru hidroterapie a petrolistului Gustav Pecici, desfășurată pe trei nivele și cu două scări interioare. Avea să fie rapid transformată într-un imobil de raport folosit de către societatea „Steaua Română”.
20 Menționăm aici cele mai vechi clădiri de rafinărie existente azi pe continent (1897-1906), dar și Uzina electrică din lunca Prahovei (1905), turnătoria Atelierelor Centrale (1910) sau Uzina de apă Doftana; din păcate Fabrica de acid sulfuric (1906) a dispărut în ultimele decenii, deși avea clădiri cu arhitectură foarte valoroasă.
21 Stil specific modernității, Art-Nouveau nu are la Câmpina o clădire exemplificatoare, însă îl regăsim în elemente arhitecturale și decorative ale multor reședințe antebelice și interbelice.
22 Vezi de pildă casa din bd. Culturii nr.10.
23 Cele mai reprezentative: vilele Macri și Goldfeld (1911), vila Honetschlager (1926, arh. G.N.Ionescu) și mai ales operele arhitectului Toma T. Socolescu: vila Dem Ștefănescu (1916-1925), casa Popescu-Parafină (1935) sau palatul Judecătoriei Câmpina (1938).
24 Aici s-ar putea încadra o „bijuterie” precum casa Ana Rădulescu (1937, arh. T.T.Socolescu).
25 Palatul Liceului de Băieți (proiectat la 1926 de arh. Toma T. Socolescu, construit în etape între 1928 și 1943).
26 E vorba despre vila Dumitru Gheorghiu (1935) – unde, pe o volumetrie modernistă cu puternice motive art-deco, au fost grefate elemente arhitectonice și decorative naționale atât de impunătoare, încât casa este deseori asimilată fazei târzii a stilului național.
27 Dar nu doar în aceasta, ci și în arhitectura monumentală, unde însă puține proiecte au prins viață – dintre ele se remarcă un palat complex, proiectat pentru căminul de ucenici din schela „Stelei Române” (1943); iar dintre cele nematerializate, menționăm spectaculosul proiect neobizantin de catedrală a orașului (1942).
28 Aceasta din urmă demolată chiar în ultimii ani, inclusiv din cauza lipsei de cercetări și ignoranței autorităților (din păcate după război au dispărut mai multe capodopere ale lui Ion Boceanu, dincolo de faptul că cele mai îndrăznețe proiecte n-au mai putut deveni realitate din cauza evoluției și deznodământului războiului).
29 E vorba de surpriza principală a cercetărilor noastre – vila Boeru din str. 1 Decembrie 1918.
30 Etajare și transformare la vila Basic-Crăciun (1935, cu renovări la 1941 proiectate de arh. Grigore Ionescu).
31 Casa Ion Elian (1937). Alte exemple de inspirație mediteraneeană, deocamdată cu autor necunoscut, sunt vila Pericle Ioanid din str. Mărășești și imobilul de raport Ioanid-Macri (1938) din Bulevardul Culturii.
32 Cu una dintre vilele familiei Steensballe (casa din spate, mai tradițională – 1938).
33 Aici exemplificatoare este vila Stamatopol (1935, arh. Ion Boceanu), ce trimite la atmosfera de peste ocean – ca și surpriza dezvăluită de cercetările noastre: vila Boeru (1935, arh. Horia Creangă).
34 Un exemplu interesant de asemenea melanj este casa Ion Socolescu (1898), o locuință de tip „Mic Paris” unde eclectismul școlii Beaux Arts trece cu nonșalanță (în urma unor modificări interbelice) de la neoclasicism la Art Nouveau și Art Deco.
35 Două dintre vilele sale pot fi admirate și azi pe strada Griviței, mai bine conservată fiind vila Patrichi (1934).
36 E vorba despre vilele Negoescu 1 (str.Câmpineanu) și Manughevici (str.Mărășești); din același an, 1933, datează și superba vilă Prodrom de pe str.Griviței, un reper al orașului (din păcate cu autor neidentificat încă).
37 O capodoperă cubistă a lui rămâne casa Philippide (1934) din aceeași stradă Mărășești – arteră transformată curând în fieful inginerilor petroliști, azi o adevărată rezervație de arhitectură, creuzet al Câmpinei interbelice.
38 Mai ales cu capodopera sa, imobilul Casei de Economii a societății „Steaua Română” (1937).
39 Care a realizat un excelent joc de volume pentru palatul Casei Asigurărilor Sociale (1936), din nefericire desfigurat masiv de modificările din epoca comunistă și chiar mai recente.
40 Autor al sediului local pentru Societatea Anonimă Română de Telefoane (1939).
41 Ne referim aici în special la cele două palate din zona petroliferă Gahița, ale societăților Concordia-Electrica (corpul principal 1937, arh. Octav Doicescu; corpurile anexe 1947-48, arh. Ion Boceanu) și respectiv Steaua Română (1942, arh. Florica Dimitriu). Un ecou al acestora avea să fie în 1961 noua Casă de Cultură a orașului, exemplu tipic de realism socialist în arhitectură.
42 Nu întâmplător și în zilele noastre cei mai mari angajatori din economia locală sunt companiile producătoare de utilaj petrolier, care continuă tradiția unor fabrici cu rădăcini inter- și ante-belice.
43 Câmpina rămâne până azi unicul oraș european (cel puțin) ce are o rafinărie în mijlocul său.
44 Aceasta pe lângă luxoasele locuințe pentru directori și vilele de protocol, răspândite prin tot orașul în cele mai bune poziții.
45 De la vest la est, în zona schelei regăsim: colonia „Gahița” (cu arhitectură din diverse epoci, influențe moderniste regăsindu-se în parcelarea Hernea și la vilele funcționarilor din str.Schelelor); duplexurile pentru maiștri sondori din bd.Carol/Bălcescu – arh.I.Boceanu, 1944; colonia Păcuri (cu locuințe colective pentru lucrători numite „cazarme”, dar și cu case-tip).
46 În proximitatea acestora se afla colonia „Bucea”, cea mai extinsă (două străzi cu locuințe-tip colective pentru lucrători și una cu duplexuri pentru funcționari – cele din urmă cu elemente moderniste, arh.F.Dimitriu).
47 Lotizările din preajma rafinăriei (al. Berzei – pentru maiștri rafinori, str. Magnoliei – pentru ingineri), dar și din nordul orașului (al.Panduri – pentru funcționari și str.Zimbrului – pentru lucrători și ingineri, acestea din urmă cu influențe moderniste, opera arhitectului Boceanu).
48 „Coloniile” din lunca Prahovei ale societăților „Regatul Român”, „Astra Română” sau „Concordia-Electrica” (doar ultima având clădiri cu influențe moderniste).
49 Se remarcă până azi asemenea parcelări relativ unitare, cu case de regulă unifamiliale și arhitectură mai puțin îndrăzneață, pe străzi înfundate, cu atmosferă patriarhală, precum Amurgului („parcul Ecker” în epocă) sau Narciselor-Cercului („parcelarea Ciobanu” în epocă).
50 Valoarea culturală a patrimoniului imobil din Câmpina a fost evident mult subestimată de specialiștii ce au întocmit Lista Monumentelor Istorice, care nu s-au aplecat mai deloc asupra modernității spectaculoase de aici și nu au sesizat amploarea fenomenului dezvoltării economice din ultimul secol, care a generat aici multă arhitectură de calitate; din acest punct de vedere, situația Câmpinei este dramatică, identitatea ei urbanistică având enorm de suferit atât în epoca sistematizărilor comuniste, cât și în prezent.
51 În partea de vest a orașului, unde s-au păstrat mai bine țesutul urban tradițional și arhitectura de calitate.
52 Și acesta, mult prea permisiv și ambiguu în multe locuri, necesită o urgentă îmbunătățire.
53 O mare amploare a luat în ultimul deceniu fenomenul distructiv al anvelopărilor termice.
54 Un exemplu edificator a fost demolarea în 2020 a vilei Dovăncescu (1947, arh. I.Boceanu), reper al orașului.
