Vila Steensballe I și II sunt localizate central, la vest de bulevardul principal al orașului, într-o zonă a cărei tramă stradală începuse să se cristalizeze încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Strada Mărășești s-a constituit în 2 etape. Sectorul vestic, pe care se afla și terenul familiei Steensballe, se distinge prima dată pe harta Fligely din 1856, însă este posibil ca trasarea ei să fi fost mult anterioară, cu câteva decenii mai devreme. Acest sector al străzii a purtat denumirile Fundătura Grivița, apoi str. Evanghelică, devenind str. Mărășești în 1923. Sectorul estic a fost trasat în 1936 pe proprietatea ing. D.A.Paștia, al cărui nume l-a și purtat inițial. Acesta a parcelat terenurile care mărgineau noua stradă, terenuri pe care le-a vândut ulterior individual. În 1940, fiind considerată o prelungire a străzii Mărășești, străzii D. A. Paștia i se atribuie și ei această denumire, realizându-se în consecință și actualizarea numerelor poștale în continuarea străzii Mărășești. Fondul construit al acestei zone, format preponderent din locuințe unifamiliale cu regim mic de înălțime (P, P+1E), datează în cea mai mare parte din perioada interbelică, atunci când dezvoltarea economică a orașului trecea printr-o perioadă de grație, datorate extracției și prelucrării țițeiului. Locuințele unifamiliale construite atunci aparțineau în principal inginerilor care erau angajați ai numeroaselor societăți ce activau în Câmpina în domeniul petrolier sau în domenii conexe, așa cum este și cazul locuințelor Steensballe, ale inginerului Otto Steensballe pe terenul achiziționat de soția sa Grace Otto Steensballe în 1935, prin actele transcrise de Tribunalul Prahova în același an. 

De origine daneză, Otto Steensballe s-a născut în 1883 în Odesa, Rusia. Părinții săi, Waldemar și Anastasia (născută Metaxa) au emigrat în România la începutul anilor 1900, stabilindu-se la București, familia având reședința în 1906 pe str. Leonida, la nr. 31 bis. În același an, Waldemar Steensballe lucra ca funcționar în cadrul Societății pentru Industria Petrolului „Telega Oil” cu sediul pe str Lipscani, la nr. 10. Otto Steensballe s-a stabilit în Câmpina în 1903, la vârsta de numai 20 de ani. Inginer hotarnic, procurist cu terenuri petroliere, proprietar și concesionar de terenuri și sonde, exploatator de petrol, Otto Steensballe s-a remarcat rapid în cadrul comunității câmpinene prin activitatea și averea sa. În 1918, Otto Steensballe s-a căsătorit la Câmpina cu Grace Beatrice Kleinhenn, de origine engleză, dar născută la București în 1895. Au avut împreună 3 copii: Cristian (n. 1919), Simona-Lucia-Maria (n. 1921) și Otto Vladimir (n. 1926). În lista capilor de familie din 1920, Otto Steensballe figura cu domiciliul pe str. Griviței la nr. 12 ¹. Prin decizia Consiliului de Miniștri nr. 1821/1929 bazată pe încheierea nr. 561/1929 a Comisiunii de Naturalizare, Otto Steensballe primea cetățenie română, renunțând totodată la cea daneză. În jurnalul Consiliului de Miniștri se afirma că “fiind inginer și exploatator de petrol […] se găsește în situațiunea de a fi considerat util națiunii”, “își are asigurate mijloacele de trăi”, “are bune purtări în societate, nu a suferit nicio condamnațiune penală pentru fapte infamante și nici nu i s-a cerut extrădarea din țară”.

În deceniul al treilea al secolului XX, pe strada Mărășești din Câmpina, la numărul 18, s-au construit în timp două case, ambele solicitate de către familia Steensballe arhitectului Richard Bordenache². Prietenia dintre familia Steensballe și familia Bordenache este mărturisită și de schimbul de corespondență dintre cele două, în special de o scrisoare adresată Inginerului Otto Stensballe la data de 2 mai 1937, semnată de către arhitect și soția sa, arheologul Gabriella Bordenache. Această scrisoare care face parte din arhiva familiei Tudor Grigoraș (nepot al Ing. Otto Steensballe) a declanșat întregul proiect “Modernism Ascuns”. Iată ce conține această mărturie: 

Către: D-na și Dl Inginer Otto Steensballe, Câmpina, ROMÂNIA

Bosfor – Istanbul, 2 mai 937

Christos a înviat! Nous avons décidé que Richard vous construise encore une villa, sur le riants bords du Bosphore !! Agréez notre affectueux souvenir et nos meilleurs vœux pour Pâques.

Gabriella et Richard Bordenache. ³

Prima vilă a fost construită în 1936, atunci când Grace Steensballe solicită primăriei orașului aprobarea proiectului unei case cu suprafața de 340 mp, cu un număr de 4 niveluri: parter, două etaje și mansardă. Pentru cea de-a doua vilă nu s-a identificat dosarul autorizației de construcție, însă aflăm informații din buletinul construcției din 1948 în care executarea noii locuințe este datată în anul 1938. Anul construcției apare cu un an mai târziu decât cel de la primirea corespondenței, ceea ce anunță un posibil interval ce ar fi putut cuprinde discuțiile anterioare purtate între comanditar și arhitect pentru o nouă vilă, nu pe malul Bosforului, așa cum în glumă promite arhitectul, ci pe același teren al familiei. În actul dotal semnat de Grace Otto Steensballe, Simona O. Steensballe și Niculae T. Grigoraș din 27 februarie 1946, sunt menționate caracteristicile urbanistice și vecinătățile imobilelor aflate în proprietatea familiei:

Subsemnata Grace Otto Steensballe, Str. Mărășești Nr. 18, declar că la trecerea în căsătorie a fiicei mele majore, Simona Otto Steensballe, tot din Câmpina, Str. Mărășești 18 Nr. 18, după Dl. Niculae T. Grigoraș, geolog, domiciliat în Câmpina, Str. Mărășești Nr. 18, îi constitui ca dotă un imobil compus din teren în suprafață de 802 (opt sute doi) metri pătrați, împreună cu casa cu etaj compusă din mai multe camere, ce se află pe acest teren, situat în Câmpina, Str. Mărășești 18 și învecinat la Răsărit cu soții Brândușa și Ștefan Philippide, la Apus cu restul terenului meu înzestrătoarea Grace Otto Steensballe, la Miază-zi cu Str. Mărășești și la Miază-noapte cu restul proprietății mele înzestrătoare Grace Otto Steensballe. ⁴

Convingerea de expunere a unui statut public ridicat, ce se înfățișează mai ales prin funcția de reprezentare pe care o au vilele construite de către comanditarii înstăriți și cu funcție publică importantă, se poate observa și în modul în care este stipulată în actul dotal înstrăinarea imobilului. În cazul unei înstrăinări, înzestrătoarea se asigură ca acest lucru să se poată realiza doar prin cumpărarea unui alt imobil care să valoreze cel puțin 80% din valoarea imobilul existent, astfel încât noua locuință să poată să răspundă de asemenea funcției de reprezentare necesară familiei. Mai mult decât atât, nu putem ignora erudiția pronunțată a comanditarilor și deschiderea acestora către arhitectura cu influențe străine, alăturată experienței vaste a arhitectului; toate părțile colaborând pentru crearea acestei imagini publice de reprezentare. Acest lucru se poate observa mai ales prin împrumutul tipologiilor de clădiri din cultura italiană, vilă și palazzetto, pentru cele două imobile pe care le vom detalia ulterior. Folosirea acestei tipologii de construcție în percepția imaginii urbane, care se regăsește și în tipologia planimetrică a vilei Steensballe I, este justificată de experiența arhitectului Richard Bordenache. Ca proaspăt absolvent al Școli Superioare de Arhitectură din București în 1929, a avut șansa devenirii bursier al Școlii Române din Roma în perioada 1930-1932, iar în 1933 ospitant. Perioada petrecută în Italia în mijlocul specialiștilor ce se preocupau, pe de o parte, de istoria arhitecturii alături de restaurarea monumentelor istorice (Gustavo Giovannoni era unul din profesorii asociați invitați ai Școlii Române de la Roma) și, pe de altă parte, de noile direcții moderniste apărute prin prisma regimului politic, a influențat proiectele sale viitoare. Putem observa diferitele direcții de proiectare pe parcursul devenirii arhitectului și profesorului Richard Bordenache: de la proiecte de restaurare, la un istoricism clasic, la un modernism moderat cu influențe mediteraneene italiene care, mai târziu, s-a transformat într-un modernism pur căruia arhitectul urma să își dedice întreaga profesie. În plus, este interesantă poziția proprietarilor în raport cu întregul ansamblu al celor două imobile și cu relațiile construcțiilor între ele așa cum au fost proiectate de arhitect, ceea ce denotă, dintr-o anumită perspectivă poate puțin direcționată, respectul pentru intenția proiectului (desigur, pe lângă orice rațiune de ordin juridic), așa cum observăm în cadrul aceluiași act dotal: 

Noi toate părțile contractante specificăm că niciuna din ele și nici urmașii noștri, nu avem dreptul să separăm prin gard sau orice alt mod imobilul dotal susspecificat de restul proprietății mele înzestrătoarea, deoarece înțelegem ca totdeauna să menținem actuala situație de fapt.

•

Vila Steensballe I

Cu fiecare plimbare în lungul străzii Mărășești, urmărind vilele care se poziționează moderat una lângă cealaltă și care se expun fără teamă spațiului public, observăm din ce în ce mai puternic o singură excepție de la această regulă înrădăcinată în oraș: o retragere oferită de o grădină atent proiectată dincolo de aliniamentul construcțiilor. Pe fundalul acestei grădini, se proiectează o vilă detașată, impunătoare, care prefigurează mai degrabă tipologia unei vile italiene sau palazzetto care cu grijă și-a făcut loc în țesutul de locuire câmpinean, cu o prezență urbană mult mai semnificativă. De altfel, Edgar Geller o descrie întocmai în cartea sa de memorii, „Câmpina copilăriei mele”. Prin ochii câmpinenilor, noua vilă a familiei Steensballe era văzută ca „o casă superbă, ca un palat”.

Percepția acestei construcții de tip palazzetto se poate citi din ce în ce mai amănunțit în parcurgerea traseului dinspre spațiul public exterior către cel privat interior. Odată situați în interiorul curții vilei Steensballe I, observăm grădina din față delimitată de primul registru al casei și în legătură permanentă cu porticul pe care acesta îl conține – element provenit din cultura italiană pus în relație permanentă cu spațiile deschise ale grădinilor sau curților interioare. Acest prim registru care funcționează ca un fundal de proiecție a grădinii, creează o delimitare între grădina din față și cea din spate, între partea semi-publică a locuinței și cea privată, între dependințele parterului și grădină prin crearea acestui portic intermediar. Registrele anunță orizontalitatea controlată a construcției. Dacă registrul inferior funcționează ca un soclu supraînălțat brut ce ascunde dependințele de serviciu (de la garaj, la camerele personalului de serviciu, depozitări, spațiile tehnice și camera de gimnastică), registrul superior pare că se așază pe acest soclu inferior și anunță piano-nobile și o scară exterioară de reprezentare, arhitectul fiind tributar ierarhizării spațiilor specifice palazzetto-ului. Acest registru conține volumul construit al terasei și îl glisează pe două direcții față de volumul principal pentru a genera un volum de sine stătător ca spațiu intermediar între interior și exterior. În opoziție cu această orizontalitate controlată, fațada posterioară accentuează în contrast verticalitatea volumului casei scării, ceea ce anunță o atenție mărită a arhitectului la geometria întregii case. Registrul al treilea, precum și orizontalitatea accentuată a cornișei și a acoperișului contribuie de asemenea la imaginea globală a casei. Pe lângă aceste caracteristici (orizontalitatea registrelor în opoziție cu verticalitatea scării, precum și translatarea volumelor adosate construcției), elemente ale modernismului se identifică și în: tratarea fără decorații a fațadelor; concepția dispunerii ferestrelor într-o zonă ce delimitează o bandă orizontală; zonificarea funcțiunilor și marcarea lor în fațade (fie opacitate sau straturi intermediare pentru spațiile private, fie transparență pentru spațiile de reprezentare); asimetria construcției (aspect contrastant față de tipologia de locuire italiană); lipsa decorațiilor și fațadele netede. În ceea ce privește estetica totală exterioară, casa se apropie către un stil modernist aplicat interpretării influențelor italiene, putând fi ușor încadrată în modernismul moderat mediteraneean cu influențe locale. Modernitatea constă astfel și în fina adaptare a tipologiei de locuire și a elementelor de regionalism local, prelucrate și incluse delicat în volumetria simplă, de exemplu: pridvorul de lemn al terasei etajului al doilea (elemente specifice proiectelor ce aparțin și regionalismului modern al arhitectului Ion Boceanu) sau cele patru ferestre în arce, cu colonete intermediare de influență mediteraneeană. Planul rămâne tributar tipologiei de locuire de tip palazzo, atent interpretată: curtea interioară a palazzetto-urilor este transformată fie într-un salon central (parter), fie distribuie întreaga circulație către saloanele înconjurătoare importante ce au loc către exterior. 

Documentația autorizației de construcție identificată în ANPH, conține doar planul parter și elevația, precum niște detalii despre imobil. În proiect, parterul identificat (care funcționa mai mult ca un demisol) era format doar din dependințele complementare locuirii: garaj alăturat camerei “chauffeur”-ului, alte camere destinate personalului de serviciu, pivniță, spălătorie, intrările de serviciu, iar pe măsură ce ne apropiem de saloanele orientate către grădină, găsim spațiile mai importante acestui nivel – vestibul cu o acoperire boltită și sala de gimnastică centrală casei. În buletinul clădirii din 1948, funcțiunile încăperilor sunt ușor modificate pentru a cuprinde mai multe camere cu rol de locuire (sala de gimnastică este menționată ca dormitor). În ceea ce privește partiția următoarelor etaje, din aceleași documente ale anului 1948 aflăm că spațiile de reprezentare de la piano nobile (unde se realizează și accesul de onoare) – biroul și sufrageria – se deschid către terasă și li se alătură pe contur, în jurul holului central, dormitorul matrimonial orientat către aceeași fațadă principală, lăsând dependințele secundare orientate către laturile secundare ale construcției (un dormitor de suprafață mai mică, o baie, un grup sanitar, o bucătărie, un oficiu, o cămară, scara principală și scara de serviciu). Etajul al doilea adăpostește 4 dormitoare (din care unul e menționat și ca birou și sufragerie), o terasă, un vestiar, o bucătărie și o baie, iar mansarda un alt dormitor și o toaletă. Clădirea era branșată la electricitate, apa curentă, canalizare și gaze naturale. Încălzirea se realiza centralizat, cu calorifere.

Dincolo de funcțiunea de locuire, vila a adăpostit pe parcursul schimbărilor sociale și politice prin care a trecut Câmpina, diferite funcțiuni. Descoperim istoria și transformarea acestei vile în mărturiile locuitorilor. Conform ing. Tudor Grigoraș, urmaș al familiei Steensballe, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, comandantul comandamentului german a locuit pentru o scurtă perioadă în vila Steensballe I.

În 1947, prin actul dotal, Grace Steensballe își rezervase dreptul la uzufructul a două camere din vila Steensballe 1, din care: “prima cameră la etaj cu balconul respectiv situată în aripa de Sud-Vest, adică colțul din față al imobilului, iar camera a doua dela …[?] împreună cu toaletă alăturată și bineînțeles și cu acces la bucătărie și baie, cum și dreptul la trecere la aceste camere.” În Buletinul construcției din 1948, locuința figurează ca fiind împărțită în două unități locative. Astfel, familia Grigoras⁵ ocupa etajul, mansarda și parțial demisolul, iar parterul și parțial demisolul era ocupat de chiriașii pe care autoritățile comuniste îi obligau pe proprietari să îi primească. Între 1949 și 1951, numeroase familii au locuit cu chirie în vila Steensballe I. În luna iulie a anului 1950, membrii familiei Grigoraș și Steensballe părăseau cele două locuințe, în urma deciziei de naționalizare a Vilei Steensballe I și în urma preluării abuzive a Vilei Steensballe II, aceasta fiind omisă în actul de naționalizare. Conform ing. Tudor Grigoraș, familia Grigoraș s-a mutat cu chirie în Câmpina pe strada Griviței 83 împreună cu d-na Steensballe, iar dl. Steensballe s-a mutat la Breaza cu domiciliu forțat. Datorită poziției de cadru didactic superior la Facultatea de Geologie din București a doctorului în științe Niculae T. Grigoraș, familiei sale i-a fost repartizat un apartament în București în care s-a mutat în vara anului 1952.

Fiind o clădire impozantă, specială prin calitatea arhitecturii și configurația spațiilor interioare, după naționalizare, și-a stabilit sediul în acest imobil Comitetul Raional al P.M.R și Comitetul Orășenesc al P.M.R. În urma reformei administrativ-teritoriale din 1968, vila Steensballe I a adăpostit primăria orașului, care funcționase până la acel moment în casa Carcalechi. Imobilul a fost retrocedat după revoluție proprietarilor de drept.

În prezent, vila Steensballe este în stare foarte bună de conservare, fără modificări recente majore la exterior. Vila Steensballe este inclusă în Lista Monumentelor Istorice a Județului Prahova, poziția 454, cod  PH-II-m-B-16397, fiind totodată inclusă în perimetrul Zonei protejate cu valoare istorică și arhitecturală, definită prin PUG Câmpina (capitolul I, punctul 5.1.)

Fișă realizată de arh. Andreea Boldojar și arh. Ștefana Pascu-Nica

•

Mulțumiri:

Mulțumiri deosebite familiei Tudor Grigoraș, urmași ai familiei Steensballe, care a împărtășit cu noi memoria celor două case realizate de arhitectul Richard Bordenache și care a declanșat începutul acestui proiect. De asemenea, le mulțumim actualilor proprietari ai Vilei Steensballe I și II – familiei Martin, Sönke și Postumia – care, cu aceeași bucurie, au primit acest proiect și ne-au deschis ușile, și la propriu, și la figurat, pentru a face cunoscute locuitorilor poveștile acestor vile ascunse ale orașului în cadrul evenimentelor realizate cu ocazia acestui proiect.

Note:

1 Lista capilor de familie din 1920 menționează și faptul că Otto Steensballe deținea trei cai. 

2 Așa cum susține urmașul familiei Steensballe, Tudor Grigoraș. Nu s-au putut identifica actele dosarului de autorizație de construcție și nici proiectul acestei vile care să certifice acest lucru. Însă intenția ansamblului celor două proiecte certifică formal apartenența lor la repertoriul aceluiași arhitect.

3 Traducere: “Am hotărât ca Richard să vă construiască o altă vilă pe malurile plăcute ale Bosforului!! Acceptați amintirea noastră afectuoasă și urările noastre cele mai bune de Paște. Gabriella și Richard Bordenache.”

4 Arhivă studiată de Mădălin Cristian Focșa în Arhiva Primăriei Municipiului Câmpina.

5 Formată din Nicolae Grigoraș împreună cu soția Simona (născută Steensballe) și cei 2 copii (Tudor și Maria Michaela), Grace Steensballe (care probabil își exercita dreptul de uzufruct asupra camerelor menționate în Actul Dotal) și Elena Grigoraș (sora lui Nicolae Grigoraș). Alături de ei locuiau și cele 2 cameriste ale familiei.

Bibliografie:

Anuarul Bucurescilor 1906, Institutul de Arte Grafice „Carol Gobl”, Bucuresti, 1906

Simona Luncaşu, “Câmpina de altădată: călătorie în timp”, Ed. Transilvania Expres, 2003

Edgar Geller, “Câmpina copilăriei mele”, Editura Victor Frunza, 1996

P.U.G. Municipiului Câmpina, Județul Prahova, 2013

Lista capilor de familie, 1920

MO nr.200/9.09.1929

MO nr.266/02.12.1925

MO nr.116/28.05.1926

 https://oglindadeazi.ro/stiri/sovromuri-prahovene/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Vila_Steensballe_Otto_din_C%C3%A2mpina

https://monumenteprahova.cimec.ro/monumente-urbane-prahova/campina/category/61-vila-steensball-otto

https://oglindadeazi.ro/stiri/documente-si-verdicte-distrugatoare/